Nob in Flash

Nob cu sensul de incepator, incepator cu sensul de “prima chestie facuta in flash, ever” (fara vreun tutorial prealabil). Mor de nervi, dar acum macar inteleg de ce aia care lucreaza in flash cer atatia bani. E enervant de complicat sa faci lucruri simple! Sa faci un grafic de traversari optime al unei matrici in c++ e pistol cu apa pe langa a face un nenorocit de banner publicitar in flash.

De ce naiba e extrem de greu sa faci o chestie extrem de usoara, ca de exemplu, sa pui un link? Nu pricep. Am crezut ca ma iau cu mainile de cap pana sa reusesc. Oamenii de la Macromedia au avut un talent special in a crea chestii a dracului de complicate sau poate azi e ziua mea blonda?

Incep. Deschid un document nou, imi setez dimensiuni, import o imagine, o modelez frumos dupa cum vreau eu. Totul e simplu si intuitiv. Mai adaug un layer, mai import o imagine. Nu-mi mai place imaginea si vreau sa ma scap de ea. Click pe layer, delete. Nimic, layerul e tot acolo. Observ ca s-a golit de continut, dar inca exista. Incerc cu shift-delete, ca-n windows, poate-poate. Nimic, se incapataneaza sa ramana acolo. A trebuit sa-l tarasc (a se citi “drag”) pana in cosul lui de gunoi ca sa-l conving sa ma lase in pace. M-am enervat un pic, dar imi trece. Vad ca si la click dreapta are optiune de delete layer. De ce-mi trebuie 3 clickuri (click pe el, click dreapta, click pe delete layer) ca sa pot sterge un nenorocit de layer, cand puteam foarte simplus sa apas delete, ca-n photoshop de exemplu? Trec peste. Ma impac bine cu efectele de fade si prostiile pe care vroiam sa le aplic.

Bun. Acum sa pun link spre ce vreau eu pe banner. Caut, caut, imi frang ochii cautand o chestie cu “inser link” prin meniuri, nimic. Observ intre timp ca sunt aranjate incredibil de ILOGIC chestiile prin meniuri. Ma bucur ca nu am nevoie de ele. Intreb un prieten “cum naiba pun un link?”, imi da un tutorial ca raspuns. Ma gandesc “am pus-o, imi trebuie tutorial ca sa pun un nenorocit de link?”. Fac eu cam ce scrie acolo, export “filmuletul”, imi da vreo 6 erori, ba ca am gresit sintaxa, ba ca layerul cutarica nu vrea sa accepte comenzi. WTF?!? Copy-paste nu greseste. Am luat din tutorial fiecare chestie cu copy-paste, de unde muma mea erori de sintaxa? Injur un pic.

Mai gasesc un tutorial, le citesc pe ambele cu atentie, la ce trebuie scris in fereastra cu action-script sunt aproape identice, chestie de gusturi, dar e aceasi treaba. Imi amintesc ca in flash se pot face chestii destepte, animatii de nu s-a mai vazut. Action-scriptul ala probabil te ajuta mult, dar mai intai trebuie sa-l convingi sa lucreze pentru tine. Reiau pasii, incerc varianta 2. Fac un dreptunghi invizibil peste layer pe care-l transform in buton, cum zice acolo. Toate bune si frumoase. Dau F9, se deschide action-scriptul. Scriu ce era de scris, dar scot o chestie care imi parea inutila. Export.

Nu vrea, iar imi da erori. Cum tac-su?!? Nu mai zice ca am gresit sintaxa, dar ma injura cum ca trebuie sa fie buton ca sa ia comenzile. Pai eu ce dracului am facut? Nu am transformat un dreptunghi invizibil in buton?!? Observ eu acolo in fereastra ca de fapt eu am dat comenzile layerului, nu butonului. Le urez chestii dragalase despre mame, tati si surori celor care au facut macromedia flash. O data ce am transformat kktul ala in buton, nu ramane buton? E dumneazeu? Isi schimba forma si starea? Nu, cica eu trebuie sa caut in librarie butonul, sa-l selectez si abia dupa sa-l programez. Pai elementul meu nu e buton? Corectez totul cum trebuie, export iar, nu reactioneaza. La dracu. Sa muriti in cazanul cu muci, fraierilor!

Mi-am bagat picioarele, am luat SWiSHmax si am inceput de la capat. Muuuult mai simplu si logic. Treaba de 10 minute, fara batai de cap. Moarte Macromedia Flash Studio Profesional 8!

Chiar exista moartea?

Chiar exista moartea?

O asemenea intrebare poate sa nu para prea potrivita pentru sectiunea de stiinta si tehnologie, insa nu va impacientati, n-o sa vorbesc despre religie si viata de apoi, ci despre mecanica cuantica. Sau mai exact despre consecintele uneia dintre cele mai populare interpretari date mecanicii cuantice.

In primul rand, mecanica cuantica este o unealta matematica pentru a face predictii asupra rezultatelor a tot felul de experimente. Aceasta unealta se-ntampla sa fie extrem de precisa - predictiile sale se potrivesc cu faptele extrem de bine. Cu toate acestea, atunci cand fizicienii incep sa se-ntrebe care este si semnificatia calculelor pe care le fac, lucrurile devin mai putin clare. Acum cativa ani am sustinut o comunicare despre diferitele interpretari ale mecanicii cuantice si, la timpul respectiv, am reusit sa gasesc sapte interpretari complet diferite. O saptamana mai tarziu am dat din inatamplare peste inca una complet noua! Probabil ca exista cel putin o duzina de interpretari complet diferite si probabil ca fiecare fizician are propria sa versiune mai mult sau mai putin diferita de a altora in privinta a ce anume din aparatul matematic al mecanicii cuantice este real si ce anume e simplu calcul formal care se intampla sa dea rezultate corecte.

Una dintre cele mai populare interpretari ale mecanicii cuantice, si care este sustinuta de cei care se preocupa de teoria stringurilor (una dintre candidatele la asa numita mare teorie unificata - a mecanicii cuantice cu gravitatia), sustine ca matematica mecanicii cuantice chiar reflecta realitatea insasi.

Care-i problema: Pentru a calcula orice lucru in mecanica cuantica, trebuie identificate toate posibilitatile, apoi asociata fiecarei posibilitati o anumita eticheta (numita 'amplitudine de probabilitate'), apoi toate aceste etichete trebuie amestecate la un loc si obtinuta un fel de eticheta medie (se face suma tuturor amplitudinilor), si apoi aceasta eticheta medie este folosita pentru a spune ce este mai mult sau mai putin probabil sa se intample. Problema este ca, daca luam in serios acest mod de calcul, incepem sa credem ca lumea din jurul nostru nu este decat un fel de lume medie, si ca, in Realitate, toate lumile posibile co-exista sub suprafata observatiilor noastre. Noi suntem doar prea prosti pentru a vedea toate posibilitatile, vedem numai un fel de medie a lor.

Aceasta idee poate sa pare o simpla aberatie ca atatea altele (daca n-ar fi insa si experimentele). Un exemplu: probabil toata lumea stie ca lumina se reflecta dintr-o oglinda in conformitate cu legea reflexiei (unghiul de incidenta e egal cu unghiul de reflexie). Dar, conform mecanicii cuantice, in realitate exista toate posibilitatile - deci e posibil si ca lumina sa se reflecte in moduri complet neobisnuite. Acestea sunt doar eclipsate de legea reflexiei normale. Este insa posibil sa punem in evidenta aceste alte posibilitati?Ei bine, matematica mecanicii cuantice ne spune cum anume pot fi ele puse in evidenta. Ne spune: "Scapa de cea mai mare parte a oglinzii (ca sa scapi de reflexia obisnuita) si fa tot felul de zgarieturi foarte fine si foarte apropiate intre ele pe bucata de oglinda care ramane". Ei bine, acest lucru chiar functioneaza! Puteti sa o verificati si singuri cu ajutorul unui pointer laser si un CD. Daca indreptati laserul spre CD veti vedea ca lumina se reflecta de el in mai multe feluri - nu numai in felul obisnuit dat de legea reflexiei.

Asadar, dovedeste acest lucru ca toate posibilitatile chiar co-exista? Nu. Insa devine rezonabil pentru unii oameni (cum ar fi specialistii in teoria stringurilor) sa creada asemenea lucruri.

Insa ce legatura au aceste lucruri cu moartea?

Daca aplicam asemenea idei precum superpozitia la viata (sau la universul per total), obtinem tot felul de idei ciudate. De pilda poti obtine ideea ca tu de fapt nu existi numai intr-o singura varianta, la fel cum lumina nu se reflecta de oglinda doar prin intermediul regii reflexiei, ci 'in Realitate' exista o infinitate de variante ale persoanei tale care co-exista cu 'tine'. Tu, cel pe care-l percepi, nu esti decat un fel de tu mediu.

Acum, puteti intelege moartea in mod similar cu lasarea la o parte a unei parti din oglinda si zgarierea partii care ramane. Atunci cand mori, acel tu-mediu de acum dispare, in acelasi fel in care si reflexia obisnuita poate fi facuta sa dispara. Insa tu nu dispari complet, doar iti schimbi modul de a fi, un nou tu-mediu ramane. In acest fel se poate argumenta ca de fapt niciodata nu vei muri complet si poate ca nici nu ai fost nascut vreodata. (Faptul ca aceasta interpretare a mecanicii cuantice conduce la asemenea idei bizare a fost remarcat prima data de Schrodinger prin paradoxul sau cu pisica - in care o pisica era simultan si vie si moarta.)

Aceasta perspectiva mai are si 'calitatea' de transforma lucruri precum fantomele din absurditati paranormale in predictii ale mecanicii cuantice. Daca adopti perspectiva unui teoretician al teoriei stringurilor esti obligat sa crezi in fantome!

Mi se pare fascinant ca fizica moderna fundamentala este compatibila cu asemenea idei. Cu toate ca eu unul sunt impotriva acestor interpretari, dupa cum puteti observa din ce-am scris despre teleportarea cuantica, este interesant ca nici unul dintre experimentele efectuate pana acum nu respinge in mod clar asemenea credinte.

Acest subiect este citat dupa matematicianul G.W. Fisher

Paradoxul calatoriei in timp

Paradoxul calatoriei in timp

Ideea calatoriei in timp aduce cu sine o serie de dificultati conceptuale. Urmatorul paradox este de pilda bine cunoscut: Cum ar fi sa te duci in trecut si sa-ti omori tatal inainte ca el sa se intalneasca cu mama ta? Atunci, tu nu ai mai fi nascut. Insa daca tu ai iesit din calcule, cine l-a omorat pe potentialul tau tata?

Asemenea scenarii ipotetice par sa sugereze ca nu este posibila calatoria in timp. Cu toate acestea, teoria generala a relativitatii permite diferite deformari ale spatiu-timpului, iar Kurt Gadel, celebrul matematician, a reusit sa demonstreze ca, in conformitate cu aceasta teorie, calatoria in timp ar putea in principiu sa existe (vezi imaginea de mai jos a unei "gauri de vierme").

Nici mecanica cuantica nu spune in mod explicit ca nu ar fi posibila calatoria in timp. Dimpotriva, simtul cauzalitatii este mai degraba bulversat de ea.

Unii scriitori de stiintifico-fantastic au incercat sa ocoleasca paradoxurile calatoriei in timp folosind ideea de universuri paralele. Atunci cand cineva ar merge in trecut si ar schimba ceva, universul ar continua pe o cale diferita. Insa universul original din care a provenit calatorul va continua sa existe neafectat, in paralel. Prin urmare, acel Oedip care calatoreste in timp vine dintr-un univers si isi omoara tatal in alt univers.

Studiind aceasta idee stiintifico-fantastica cu ajutorul mecanicii cuantice, trei fizicieni, Daniel M. Greenberger si Karl Svozil pe de o parte si David T. Pegg pe de alta parte, au ajuns la aceeasi concluzie in mod independent.Ideea in mecanica cuantica este ca toate posibilitatile exista in mod simultan intr-un anumit fel abstract, insa nu in paralel, ci influentandu-se unele pe celelalte. Ceea ce se observa in realitate este rezultatul unui anumit proces de mediere peste toate aceste posibilitati - toate universurile posibile interfereaza unul cu altul, iar universul real este rezultatul care apare. In acest fel, pot fi luate in considerare inclusiv universuri in care timpul curge dinspre viitor spre trecut - de aceea mecanica cuantica nu este in mod explicit impotriva ideii de calatorie in timp.

Cu toate acestea, Greenberger, Svozil si Pegg au constatat ca, pe masura ce timpul curge, universurile alternative care ar fi putut sa se intample insa nu s-au intamplat, se sterg - aceste universuri alternative se anuleaza unul pe celalalt. Prin urmare, daca cineva ar reusi, cine stie cum, sa calatoreasca inapoi in trecut, el nu ar regasi universul asa cum a fost, ci va gasi un univers simplificat, in care nu se mai poate intampla decat ceea ce chiar s-a intamplat.

Mark Buchanan de la New Scientist explica teoria folosind perspectiva ondulatorie (ceea ce in acest caz este poate mai clar): "Constrangerea apare datorita capacitatii obiectelor cuantice de a se comporta ca unde. Obiectele cuantice isi separa existenta intr-o serie de unde, fiecare dintre ele urmand o cale distincta prin spatiu-timp. In cele din urma, obiectul este cel mai probabil sa ajunga acolo unde undele se recombina sau 'interfereaza' constructiv, cu varful unei unde nimerindu-se peste varful altei unde. Obiectul este putin probabil sa ajunga in acele locuri in care undele interfereaza destructiv, si se anuleaza una pe cealalta. Mecanica cuantica permite calatoria in timp pentru ca nu exista nimic care sa impiedice o unda sa mearga inapoi in timp. Atunci cand Greenberger si Svozil au analizat ceea ce se intampla cu aceste unde care merg spre trecut, au descoperit ca paradoxurile care ar fi implicate de ecuatiile lui Einstein nu apar. Undele care calatoresc inapoi in timp interfereaza distructiv una cu cealalta si impiedica deci sa se intample altceva decat ceea ce s-a intamplat deja."

Greenberger si Svozil scriu: "In conformitate cu modelul nostru, daca in mecanica cuantica ceva calatoreste in timp, nu gaseste decat alternativele consistente cu lumea pe care a lasat-o in urma, in viitor. Cu alte cuvinte, cu toate ca poti sa afli trecutul, nu-l poti schimba. Nu conteaza cat de putin probabile sunt evenimentele care au putut sa conduca catre situatia actuala, ele nu pot fi schimbate. Calatoria in trecut ar trimite rezonante care sunt compatibile numai cu viitorul care deja s-a intamplat."

Ei mai adauga: "Modelul are anumite consecinte si asupra interpretarii lumilor multiple a mecanicii cuantice. Lumea poate sa para ca se separa in posibilitati in ceea ce priveste viitorul. Insa odata ce o masuratoare a fost facuta, care confirma deci lumea in care traim, ar fi imposibil sa ajungem la alte lumi."

Aceste studii de natura teoretica au semnificatii mai largi si pentru intrebari precum "De ce curge timpul?" sau "Ce este timpul?". Davit T. Pegg a argumentat ca intreaga curgere a timpului este un efect al mecanicii cuantice. El a argumentat ca toate procesele posibile, in ambele directii ale timpului, interfereaza unul cu altul in asa fel incat, macroscopic, numai procesele intr-o singura directie raman cu o probabilitate demna de luat in considerare.

A cincea dimensiune

A cincea dimensiune

L-am intilnit de curind pe dramaturgul englez Edward Bond in paginile unui ziar de stanga pe care il stimez enorm, "Le monde diplomatique". Autorul scenariului antologicului film al lui Antonioni, "Blow up", aducea, "ntr-un articol, o idee insolit": dincolo de cele trei dimensiuni ale spatiului si de dimensiunea timp, exista o alta, specifica doar umanitatii: imaginatia. A cincea dimensiune , pe care se misca Homo sapiens este imaginatia, spune Bond - si ea ne face sa ne deosebim de celelalte specii ale regnurilor vegetal si animal si ne organizeaza individual ca entitati care nazuiesc sa zboare spre stele. Am ezitat mult timp atunci cand mi s-a cerut sa scriu un articol despre Science Fiction si Filosofie, nu ma simteam pregatit pentru apropierea celor doua domenii ale culturii - nobila, stravechea, eleganta, binecrescuta filosofie, stiinta de la facerea lumii intelectuale si plebeul si sprintarul SF, mai mult o joaca a mintii, de sorginte recenta (caci dincolo de basmele unor Lucian de Samosata sau Cyrano de Bergerac, SF-ul s-a asezat in cortexul comun al civilizatiei abia cu Jules Verne si H.G.Wells). Privind inss lucrurile din perspectiva ametitoare deschiss de legiferarea acestei a cincea dimensiuni a civilizatiei intelectuale - lucrurile par mai simple si mai usor de apucat. Nu dezvoltam software-ul acestui ultim mecanism care este crierul uman (al carui hardware, culmea!, ne este aproape in intregime necunoscut) decat daca evoluam, istoric, si pe aceasta a cincea sa dimensiune, cea a imaginatiei, cam asta spune Bond. Asa ca la o parte din intrebarile fundamentale ale filozofiei - cine suntem? de unde venim? incotro ne indreptam? - ebulientul fenomen cultural numit S.F. aduce un raspuns, de fapt, un fragment de raspuns, un fel de lema, daca vreti, pe care se vor baza altii, de-a lungul timpului, pentru a raspunde la uriasele intrebari. Iata raspunsul partial, lema sintetizata din joaca numita SF pe dimensiunea imaginatie: civilizatia Homo sapiens, inarmata, in matricea fiecarui membru al ei, cu mecanismul joc al imaginatiei (vezi Huizinga) nu este, in evolutia materiei, decat un intermediar intre regnul mineral, opusa a Big Bang-ului initial (vezi Gamow) si sarcina pe care el o construieste, prin al sau "subcontractor", Homo faber (vezi Fred Hoyle, care adauga si: dupa ce isi implineste menirea, dispare, lasand loc in Univers civilizatiei masinilor - infinit mai fiabile - vezi Stanislaw Lem). Glumesc? Nu cu totul. Suntem in plin proces de instalare a Erei Masinilor electronice, mari (fabrici robotizate integral), mijlocii (automobile si nave informatizate si automatizate) si mici (PC-uri, telefoane portabile, receptoare radio si TV, frigidere si mixere "inteligente") si, mai mult, prin panza gigantica de paianjen informational numit Internet suntem pe cale sa legam intre ele toate masinariile inventate si - atentie! - sa le conectam la cele mai puternice supercomputere aflate in functiune pe Pamant. Cand tot acest sistem complex va fi ajuns la masa critica, spune Arthur C.Clarke, un declic ne va anunta ca I.A., adica Inteligenta Artificiala, a aparut, alaturi de H. sapiens si ca doreste (sau nu) sa parcurgem impreuna drumul spre necunoscut. Ma opresc aici, nu intru in detalii, adica nu dau titlurile unor carti scrise de scriitorii subculturii pe care, ca Homo ludens ce sunt, o voi iubi pana la disparitia, din cortexul meu, a celei de a cincea dimensiuni - varsta ne obliga, in cele mai multe cazuri - pot doar sa afirm, acum, ca m-ati starnit, ca idei profunde, fermecatoare, incarcate de sensuri filozofice au fost lansate noilor generatii de intelectuali de dupa 1950 de catre fratii Arkadi si Boris Strugatki, Stanislaw Lem, A.C. Clarke, I. Asimov, Clifford Simak, Ilya Efremov, Joe Haldeman, Garard Klein sau Kim Stanley Robinson, ale caror carti tiparite in, probabil, mai mult de 1000000000 de exemplare insamanteaza solul cortexului intelectualilor din mileniul in care tocmai am intrat.

Pasărea Phoenix

Pasărea Phoenix

Numele acestei păsări mitice vine din greceşte, însemnând roşu, purpuriu. Conform mitului respectiv Phoenix este o pasăre oraculară, având însuşirea de a arde periodic şi a se regenera din propria cenuşă. Este simbolul nemuriri şi al învierii.

Era venerată în Heliopolis şi, după Herodot, apărea doar o dată la 500 de ani, când îi murea tatăl şi îi purta trupul învelit într-un ou de smirnă, din Arabia până la Templul Soarelui, unde îl îngropa.

În varianta egipteană era pasărea sacră Benu, care îl întrupa pe zeul Soarelui. Cele mai multe legende greceşti o prezintă hrănindu-se cu rouă şi culegând ierburi mirositoare pe care le aprindea pe altarul din Heliopolis, arzând şi ea, pentru ca să învie după trei zile.

În Roma antică a devenit simbolul renaşterii forţei de viaţă a imperiului, fiind reprezentată pe monedele imperiale şi pe mozaicuri.

Creştinii o consideră modelul simbolic al Învierii lui Hristos după trei zile în mormânt, iar în simbolistica alchimică reprezintă distrugerea şi reformarea materiei în drum spre piatra filozofală.

În China antică avea drept corespondent pasărea fermecată Feng-huang, în care se reunesc principiile Yin şi Yang, devenind simbolul comuniunii conjugale.

Ca remediu Feng Shui, ea atrage oportunităţi în plan profesional şi garantează succesul firmei şi al investiţiilor, fiind considerată un simbol al faimei şi recunoştinţei sociale.

Legendele iudee o numesc Milcham şi îi explică nemurirea prin credinţa acesteia. Se spune astfel că, după ce Eva a gustat din mărul cunoaşterii, le-a ademenit pe animale să mănânce şi ele. Pasărea Milcham a refuzat însă şi drept răsplată a primit un oraş fortificat, în care să trăiască 1000 de ani.